Introducere /на латыни/
Introducere
Orice fenomen
social apărut spontan sau generat de alţi factori necesită
studierea lui de diferite ştiinţe apărute sau existente la
moment în societatea noastră. Adoptând principiul că
nimic nu se pierde totul se transformă, din domeniul ştiinţelor
fizice, teoriei generale a dreptului, la rându-i, îi revine sarcina
elucidării evoluţiei relaţiilor şi a realităţii
sociale. Pentru aceasta ea utilizează un şir de metode specifice
numai ei ca ştiinţă juridică. Dar pentru definirea
completă este nevoie nu numai de metodele tradiţionale adoptate, ci
şi de cele întrebuinţate de alte discipline de
graniţă ce au într-o oarecare măsură
trăsături comune (istoria, politologia, psihologia, medicina,
cibernetica etc.).
În lucrarea
de faţă ne-am propus să arătăm principalele metode
curente folosite în teoria generală a dreptului, specificul şi
modelul de acţiune a fiecăreia. Teoria generală fiind o
ştiinţă juridică are ca obiectiv definirea şi studierea
principalelor valori sociale promovate, precum şi particularităţile
subtile ce constituie un impediment în înţelegerea şi
acceptarea lor de către societate. Având un spectru variat de
abordare ea lasă loc deschis pentru ştiinţele moderne şi
viitoare pentru completarea carenţelor observate în societate
şi în lume în general. Bazându-ne pe zicala că nu
există viitor fără trecut, metodele utilizate actualmente,
deşi după unii vor fi considerate învechite, vor constitui un
imbold pentru adoptarea unor metode noi de înaltă operabilitate
şi eficacitate.
Obiectul de studiu
Obiectul
ştiinţei juridice îl constituie studierea dreptului, a
fenomenului juridic în toată complexitatea sa: dreptul ca ansamblu
de norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de
drept din societate, conştiinţă juridică, corelaţia
drept stat.
Dacă
faţă de ştiinţele naturii, ştiinţa dreptului se
deosebeşte prin faptul că are ca obiect nu natura şi, deci,
descoperirea legilor ei de existenţă şi manifestare, ci un
aspect al vieţii sociale şi anume – dreptul, apoi în cadrul
ştiinţelor sociale ştiinţa juridică se distinge
(alături de etică) ca fiind o ştiinţă normativă,
deoarece fragmentul din realizarea socială pe care-l studiază este
reprezentat de normele juridice.
Ansamblul normelor
juridice se constituie într-un sistem al ştiinţelor juridice,
în cadrul căruia se pot distinge, în funcţie de sfera
şi modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe şi anume:
a) Ştiinţe juridice teoretice globale;
b) Ştiinţe juridice de ramură;
c) Ştiinţe juridice istorice.1
În cadrul
primei grupe se înscrie Teoria generală a dreptului şi statului
având ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului
şi statului şi funcţiile şi formele sale de manifestare.
Teoria generală
a dreptului şi statului, ca ramură distinctă a
ştiinţelor juridice, apare şi se constituie, în secolul
XX-lea, în prima sa jumătate şi mai pronunţat, după
cel de-al doilea război mondial. Aceasta nu înseamnă nicidecum
că abordarea teoretică, generală a studiului ar fi fost
neglijată până la epoca contemporană.
Dimpotrivă,
aşa cum am menţionat preocupări în acest sens au existat
din cele mai vechi timpuri. Ele au avut însă şi au continuat
să aibă de-a lungul secolelor un caracter, preponderent filosofic,
ajungându-se în secolul al XX-lea la constituirea filosofiei
dreptului ca ramură distinctă a filozofiei şi ca disciplină
de învăţământ destinată studiului
teoretico-filozofic al dreptului. În unele ţări o disciplină
cu acelaşi subiect apare sub denumirea de Enciclopedie a dreptului.2
Pornind de la
legătura indisolubilă între drept şi stat, ceea ce face ca
oamenii de ştiinţă, specialişti în teoria dreptului,
să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări
teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii
comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină
distinctă de teoria generală a statului şi dreptului.3
În principiu,
ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral
fără studierea statului, în aşa măsură cele
două fenomene – statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De
aceea unele concepte, noţiuni, categorii legate de stat se analizează
în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului şi statului.
În orice caz, teoria generală a dreptului şi statului nu poate
evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul,
fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată
şi bine conturată asupra dreptului.
Revenind la
cercetarea şi definiţia obiectului teoriei generale a dreptului
şi statului este de reţinut că ea studiază dreptul şi
statul în ansamblu în generalitatea şi integritatea sa,
ordinea juridică în întregime. Ea formulează
definiţia dreptului şi statului, celelalte concepte, categorii
caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice,
cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de
drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept
subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii
generale, valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu,
principiile legalităţii, supremaţiei legii, prezumţiei de
cunoaştere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoaşterea legii)
ş.a. Teoria generală a dreptului şi statului studiază, de
asemenea, metodologia de cercetare, folosită de ştiinţa
dreptului.4
O atenţie
deosebită acordă această disciplină studierii
corelaţiei dintre drept şi putere, drept şi stat.
Teoria generală
a statului şi dreptului este, evident, o ştiinţă,
întrucât ea operează cu concepte, teorii, principii,
legităţi, dar din alt punct de vedere, sub alt aspect poate fi
privită şi ca o artă, în măsura în care ea
solicită din partea juristului pe lângă cunoştinţe,
talent, măestrie şi capacitatea de a sesiza, cerceta fenomenul
juridic, a-i înţelege legităţile.
Teoria generală
a dreptului nu rămâne la nivelul abstracţional, ea are, de
asemenea, o importanţă practică, servind nemijlocit procesului
de elaborare şi aplicare a dreptului. În acest scop, este studiată
tehnica juridică privind elaborarea şi realizarea actelor juridice.
Ca disciplină
de învăţământ teoria generală a dreptului
şi statului are şi un caracter de introducere în studiul
materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină
conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată
în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după
însuşirea majorităţii materiilor.
În ce
priveşte ştiinţele juridice de ramură, acestea s-au
constituit pe măsura dezvoltării şi extinderii
reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii
sociale şi constituirii ramurilor (şi subramurilor) de drept.
În principiu, ramura de drept formează obiectul unei
ştiinţe juridice de ramură. Astfel dreptului constituţional
îi corespunde ştiinţa dreptului constituţional, dreptului
civil - ştiinţa dreptului civil, dreptului penal – ştiinţa
dreptului penal ş.a.m.d. studiul dreptului internaţional constituie
obiectul ştiinţei dreptului interrnaţional.
Este important de
reţinut că în denumirea curentă nu se foloseşte
terminologia completă (ştiinţa dreptului constituţional) ci
aceea a ramurii (drept constituţional, drept civil, drept
internaţional, etc.) şi pentru a desemna disciplina
ştiinţifică respectivă.
Pe măsură
ce reglementările juridice abordează domenii şi aspecte noi de
reglementare, fenomen ce se manifestă tot mai evident în epoca
actuală ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice
şi tehnologice, interne şi internaţionale, apar şi noi
discipline ştiinţifice sau tendinţe de a crea noi ramuri ale
ştiinţelor juridice. În acest sens se vorbeşte,
bunăoară, de dreptul mediului înconjurător, dreptului
afacerilor, sau dreptul comunitar pentru relaţiile Comunităţii
Economice Europene.5
Studiul istoric al
dreptului şi statului constituie obiectul diferitelor ramuri ce
formează disciplinele sau ştiinţele juridice istorice. După
modul în care este abordată cercetarea istorică a dreptului,
în general, în lume, într-o anumită ţară sau numai
în cadrul unei anumite instituţii se pot distinge, Istoria generală
a dreptului, istoria dreptului într-o anumită ţară, de
pildă, Istoria dreptului Republicii Moldova sau istoria unei ramuri sau
instituţii, cum ar fi istoria dreptului penal sau istoria dreptului de
proprietate, etc. Aici trebuie să distingem şi disciplina istoria
doctrinelor (sau gândirii) juridice care are ca obiect, aşa cum
reiese din denumire, analiza evoluţiei istorice a diferitelor curente,
teorii sau şcoli juridice.
La studiul
fenomenului juridic îşi aduc, de asemenea, contribuţia unele
ştiinţe de graniţă, interdisciplinare ce pot fi considerate
ca auxiliare ştiinţelor juridice, cum sunt: criminologia,
criminalistica, medicina legală, psihiatria juridică, statistica
juridică, informatica sau cibernetica juridică. Folosind mijloacele
proprii altor ştiinţe – medicina, psihologia, cibernetica ş.a. –
acestea au un rol important în activitatea juridică la diferitele ei
ipostaze.
METODELE
CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A FENOMENULUI JURIDIC
Consideraţii generale
Metodologia juridică poate să apară ca
o ştiinţă despre ştiinţa dreptului care dezvăluie
aspecte din cele mai importante şi pasionante cum ar fi: modul cum
lucrează omul de ştiinţă, dar şi artizanul dreptului,
regulile ştiinţei dreptului, caracterul său. Într-o
exprimare plastică, Mircea Manolescu considera că metodologia
juridică ar fi sistemul care organizează legăturile dintre apele
adânci – uneori liniştite, alteori tumultuoase - din diferite
regnuri juridice, aflate la atât de deosebite niveluri şi cu mare
accidente de teren între ele. Spre deosebire de alte concepţii care
consideră că metodologia juridică este, de fapt, filozofia unei
metodologii juridice autonome, în sensul independenţei de orice
concepţie filozofică (“fără a se subordona unei anumite
icoane de lume şi viaţă”).
Ca şi
în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se
bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi
procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în
toată complexitatea sa. Metodele de cercetare în domeniul
ştiinţelor sociale s-au dezvoltat şi perfecţionat şi
ele în contextul general al impulsului dat cunoaşterii
ştiinţifice de noua revoluţie ştiinţifică
contemporană, evidenţiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii
şi tehnicii de calcul.
Dacă natura
operează spontan, gândirea, în mod special cea
ştiinţifică, acţionează pe bază metodică.
Metoda deci apare ca un mijloc eficace al gândirii. Modul în care
cugetarea omenească se desfăşoară reproduce pe cel al
realităţii.
Din momentul
în care s-a stabilit, că drumul către adevăr este mai
preţios decât însăşi stăpânirea lui,
problema căilor pe care cugetarea le urmează şi a mijloacelor pe
care le foloseşte a devenit aproape chinuitoare.
Problema metodelor
de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale este deosebit de
complexă în condiţiile dezvoltării contemporane, a
întrepătrunderii diferitor ştiinţe, inclusiv a
apariţiei a aşa-numitor discipline de graniţă sau de
intersecţie. De aceea, pe lângă metodele specifice
fiecărei ramuri de ştiinţe sociale sau ale naturii – se recurge
azi la generalizarea şi extinderea unor metode, altădată proprii
altor ştiinţe. În această ordine de idei,
menţionăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea
evident şi a unor metode complexe. Ştiinţele juridice nu au fost
nici ele scutite de această orientare, deşi din păcate, în
acest domeniu s-a făcut destul de puţin pentru cercetarea
teoretică a noilor metodologii şi, ca o consecinţă
firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a
noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
În condiţiile revoluţiei actuale
ştiinţifice şi tehnologice se produc profunde transformări
– de structură, de viziune – ce determină ca cercetarea
ştiinţifică să treacă printr-o mutaţie
fecundă. Această mutaţie aduce în prim plan un spaţiu
privilegiat – acela al întâlnirii ştiinţelor, al
dezvoltării unor cercetări la confluenţa, la limita
ştiinţelor.
În plan metodologic asistăm la
importante “împrumuturi”, la o adevărată contaminare
metodologică. Fenomenul este resimţit şi în domeniul
cercetării dreptului, în care se îmbină metodele
tradiţionale cu cele moderne.
Vorbind de metodele de cercetare ale Teoriei
generale a dreptului avem în vedere de fapt metodele de cercetare ale
ştiinţei juridice, în general, şi abordarea lor
teoretică, sarcina ce revine Teoriei generale a dreptului.
Acum să facem unele precizări
terminologice privind noţiunea de metodă, metodologie ş.a.m.d.
Cuvântul metodă vine de la grecescul
“methodos”- cale, drum, dar şi: mod de expunere. Preocuparea pentru
perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre
metodă – metodologia. Metodologia reprezintă sistemul
celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul celor
mai generale legi obiective.
Metoda – priveşte fie un anumit principiu
metodologic (metodă particulară), fie un procedeu tehnic oarecare
(metodă individuală).
O metodă în sensul adevărat al
cuvântului, trebuie să fie determinată de
însăşi obiectul cercetării ştiinţifice, trebuie
să corespundă legilor acestuia. Între diversele trepte
metodologice – generala, particulara, individuala – se stabilesc raporturi
complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice
legături dintre general şi particular, dintre parte şi
întreg, dintre proces şi moment, etc.[1]
O bună cunoaştere, explicare şi
interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie
corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o
înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii
sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului
şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Aşa deci, arătăm că prin
metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot
consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai
multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop,
pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare
ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
Studiul metodelor de cercetare în domeniul
ştiinţelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor
cunoştinţe noi, revine teoriei generale a dreptului. Aceasta nu
elimină însă posibilitatea ca şi celelalte ramuri ale
ştiinţei dreptului să-şi aducă contribuţia la
perfecţionarea metodologiei juridice în domeniul lor de
investigaţii.
Noţiunea metodologiei
juridice
Ştiinţa
dreptului îşi afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare
constantă şi veche pentru perfecţionarea mijloacelor
gândirii obiectului său.
În ultimul
timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei
şi sociologiei juridice.
Preocupări de
definire a metodologiei juridice şi de analiză a metodelor
cercetării ştiinţifice a dreptului sunt prezente în
literatura juridică.[2]
Aşa cum s-a reţinut într-un şir de lucrări,
metodologia juridică, poate să apară ca o ştiinţă
despre ştiinţa dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai
importante şi pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de
ştiinţă, regulile ştiinţei dreptului, caracterul
său.
În ce ne
priveşte definim metodologia juridică ca sistem al acelor
factori de relativă invarianţă într-un număr
suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile,
legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode
în procesul cunoaşterii fenomenului juridic.[3]
Factorii de
relativă invarianţă într-un număr suficient de mare
de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile
metodologice, ele formează conţinutul metodologiei juridice.
Raporturile,
legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode,
fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului
de cercetare ştiinţifică alcătuiesc obiectul
metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formează deci metodele
în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.
Întrucât
metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al
preciziei pe care o pot oferi cercetării ştiinţifice, se
justifică dezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme
de selectare, de cooperare şi apreciere a avantajelor şi, eventual,
dezavantajului aplicării diverselor metode.
Este de remarcat
şi faptul că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului
juridic nu se vrea în nici un fel un “clasament valoric”, în sensul
că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta.
Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o
strânsă colaborare, o combinare a metodelor de cercetare
întrucât fiecare are vocaţia de a sesiza universalul.[4]
Metodele cercetării
ştiinţifice juridice
A. Metoda logică
Cunoaşterea
pe cale deductivă pleacă şi în drept de la premisa că
nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii
anterioare. Există pentru deducţie un ananke stenai – inducţia,
şi prin urmare, experienţa.
Conceptele matematice – scrie
Wundt – rezultă din raportul abstract ale formelor intuiţiei şi
reduc întotdeauna la elementele de cea mai simplă formă
intuitivă. Jurisprudenţa scoate scoate conceptele ei din
relaţiile cele mai complicate ale comerţului uman şi ale
comportamentului arbitrar. Astfel matematic este după natura problemei cea
mai simplă din toate ştiinţele, iar jurisprudenţa, cea mai
complicată.
Deducţia în drept este
în întregime dominată de silogismele de subsumare. Nu
întâmplător, Ath. Joja consideră că “tehnica
juridică şi retorica sunt o altă obârşie a logicii”.
S-a discutat îndelung
în legătură cu existenţa logicii juridice ca o logică
raţională. În literatura de specialitate din ţara
noastră, puntctul de vedere asupra poziţiei logicii în sistemul
ştiinţelor logicii juridice, în sistemul ştiinţelor
logicii au diferit. Astfel, profesorul Gheorghe Enescu consideră că
există o logică judiciară în cadrul logicilor normative,
iar profesorul Petru Botezat recunoaşte aportul dreptului la construirea
teoriei argumentării. În general se are în vedere utilizarea
regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului (logica
juridică) şi mai puţin ca un domeniu distinct de aplicare a
logicii în procesul specific de cunoaştere juridică, ca o
dialectică a gândirii juridice, a logicii actului de creaţie
în drept.
Indiferent de poziţiile
exprimate considerăm că principiile logicii formale nu se transpun mutais
mutandis în domeniul juridic. Ele capătă o expresie
specifică în drept. Exprimând o asemenea calitate, Kalimowski,
defineşte astfel logica juridică: “ Studiul gândirii juridice
discursive în toată întinderea acestuia adică în
toate operaţiile ei intelectuale pe care le efectuează în
elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului (G. Kalimowski, De la
specificite de la logique citat de Gh. Mihai “Elemente constructive de
argumentare juridică, Academia Bucureşti , 1982, p. 21)
Având în vedere modul
în care acţionează norma juridică asupra comportamentului
uman (prin impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva – prin
permiterea unei conduite, prin recomandare sau prin stimulare unui gen de
conduită, din punct de vedere al logicii deontice, s-ar putea formula
următoarea schemă deontică a funcţionării normei:
conţinut
-
variabilă
indivizibilă pentru agentul acţiunii;
-
variabilă
propoziţională pentru caracterul acţiunii;
-
variabilă
propoziţională pentru caracterul condiţiilor;
-
un factor deontic.
-
permis = P
-
interzis = I
-
obligatoriu = O agentului
-
recomandat = R
a să
întreprindă acţiunea…. P.
Schemă
concepută de Gh von Wright în: Normă şi acţiune
Aplicaţiile
logicii nu pot rămâne doar la nivelul logicii deontice. Aşa cum
se subliniază într-o lucrare relativ recentă: “… fără
a respinge câtuşi de puţin cuceririle logicii deontice şi
importanţa practică a acestor cuceriri într-o mai umană
comcretizare a nobilelor idei ale justiţiei considerăm că teoria
argumentării se poate construi ca parte a logicii juridice…” (Gh. Mihai
“Elemente constructive de argumentare juridică)
Încă la începutul
secolului se consideră că pentru a interpreta dreptul sau pentru a
construi un sistem de cunoştinţe bazat pe categorii şi
concepţii funcţionale, trebuie să se aplice metoda clasică
a jurisconsulţilor. “ această metodă – notează Larnande –
se compune din inducţie şi deducţie şi constituie în
mod esenţial din cercetări ce trebuie efectuate asupra
constituţiilor, a acordurilor, a legilor, precum şi a deciziilor
juridice şi a practicii ” . Ulterior, utilizarea instrumentelor logice a
privit nu numai analiza construcţiei tehnice a dreptului – cea care pune
în lumină virtuţile, teoretice ale unui sistem de drept - , dar
şi finalităţile pe care le urmăreşte şi valorii
pe care le ocroteşte sistemul respectiv. Această extindere a întrebuinţării
metodei a legat-o mai strâns de celelalte metode, a implicat-o în
“defrişarea” unor zone de cunoaştere ignorate până atunci.
Referindu-ne la principalele
metode ale cercetării juridice menţionăm în primul
rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a
fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate
ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, raţionamentele
logice. Făcând abstracţie de ceea ce nu este esenţial,
întâmplător în existenţa dreptului, teoria
caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce
este esenţial, caracteristic, pentru drept. De importanţa
aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte
însăşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica
juridică.[5]
Dreptul este o
ştiinţă nu exclusiv – deductivă. Atât în
construcţiile sale teoretice, cât şi în practica
juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o
cerinţă sine qua non ( de la sine ). Cunoaşterea pe cale deductivă
pleacă şi în drept de la premisa, că nu se poate dovedi
deductiv nimic de cât pornind de la principii anterioare.
Metoda logică este de
largă utilitate în orice act de gândire
ştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedee
şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin care
se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii
raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al
unei societăţi.
Ca ştiinţă
eminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil de
matematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca o “matematică
a ştiinţelor sociale”. O asemenea apropiere este posibilă
datorită caracterului pregnant logic al dreptului.
Obiectul lor fiind deosebit,
matematica şi dreptul au puncte comune sub aspectul formei, deducând
din necesitatea stringentă a formei şi formării ipotezelor. O
normă procedurală de drept obligă pe acela care face o
afirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, stabilind
şi reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Dacă ştiinţa
înseamnă folosirea sistematică a puterii intelectuale umane
pentru producerea cunoaşterii, ştiinţa dreptului îşi
propune să expună tematic şi să analizeze logic dreptul,
în aşa fel încât acesta – ca actor de “ programare ” a
libertăţii de acţiune a oamenilor – să constituie un tot
coerent, care să nu contrazică prin contradicţii anterioare.
Juristului – omului de
ştiinţă şi practicianului – îi este necesar şi
util întregul aparat al logicii. Am putea chiar afirma că
există o adevărată pasiune de drept pentru conceptele logicii
formale. Aceasta se explică prin simplitatea rezolvării problemelor
de gândire sau celor de practică, se crede adesea că este
suficient să stăpâneşti formele şi perceptele
gândirii logice pentru ca succesul să fie asigurat.
B. Metoda istorică
Potrivit metodei
istorice ştiinţele juridice cercetează dreptul în
perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelor
orânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şi
funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o
străbate o societate, ştiut fiind că instituţiile juridice
poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi
ţării respective.
Metoda istorică
se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale.
Pentru jurişti este extrem de importantă dezvoltarea sensului
evenimentelor trecute. În fiecare lege sunt sintetizate
necesităţi reale ale vieţii, se exprimă o anumită
stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoaşterea reglementărilor
şi formelor de drept, costituie un important document şi pentru
istorie.
Legea celor 12
Table, care a rezistat – cu mici modificări – timp de peste zece secole,
vastă operă legislativă a lui Iustinian (Codul, Digestele,
Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt monumente
juridice, dar în egală măsură, acestea dau dovadă
evoluţiei istorice.
În
îndelungata istorie a poporului nostru, formele dreptului vechi fac
spiritul umanist al setei de dreptate şi adevăr care au caracterizat
acest popor – urmaşii celor mai drepţi şi mai viteji dintre
traci, cum îi caracterizează Herodot pe geto-daci.
În
constituţia poporului (şi în cercetările de istorie),
legea ţării sau obiceiului pământului erau socotite ca un
“ drept vechi ”, o datină din bătrâni, provenind din timpuri “
de dinainte “, de la formarea ţării sau mai încolo. Mai
târziu în dreptul feudal scris (Pravila lui Vasile Lupu, Pravila
lui Matei Basarab etc.), sunt cuprinse noi reglementări, care oglindesc
schimbările petrecute în viaţa economică, politică,
culturală a ţărilor române.[6]
În general
dreptul urmează firul evoluţiei sociale, în el
reflectându-se nivelul dezvoltării culturale a unei
societăţi. Valoarea creaţiei juridice a diferitor popoare
şi din diferite epoci istorice se integrează în mod nemijlocit
în cultura poporului şi epocii respective, contribuie şi,
în acelaşi timp, de nivelul acestei culturi.
Pentru
cunoaşterea sistemelor de drept sunt extrem de utile juristului
concluziile istoricului, aşa cum şi istoricii trebuie să se
aplece asupra documentului juridic. Orice istorie trebuie să-şi
propună ca scop aflarea şi dovedirea adevărului în faptele
omeneşti. Ideea dreptului străbate de la un capăt la altul
istoria.
Viaţa
lăuntrică a popoarelor nu poate fi bine înţeleasă
fără cercetarea aşezămintelor lor, care se
întemeiază pe reglementări şi raporturi juridice, astfel
că un mare istoric francez a putut conchide: “ Orice jurisconsult trebuie
să fie istoric şi fiecare istoric trebuie să fie jurisconsult ”.
Pentru că “ ce sunt toate frământările popoarelor –
continua Xenopol - decât năzuinţa de a realiza ideea dreptului
sau de a apăra această idee atât în relaţiile dintre
popoare, cât şi în acele dintre clasele sociale ” .
Istoria cuprinde
toate genurile de manifestări, deci şi pe cele juridice. Ca
ştiinţă, ea este un mod de explicare a lumii (anume, a modului
succesiv), iar această explicaţie o realizează utilizând
metoda interferenţei, prin care se urmăreşte să se
stabilească adevăruri individuale, dinainte cunoscute.
Apelând la
istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra
ascendenţa; cunoscând formele suprapuse de drept, istoria
îşi procură statornice modalităţi de atestare
documentară. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele
particulare (ştiinţe juridice de ramură), abordează de
fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor
cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă
istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa
dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia,
configuraţia, funcţiile etc. Teoria dreptului operează cu categoria
de tip a dreptului, cu cea de bazin de civilizaţie juridică,
plecând de la datele de cunoaştere oferite de ştiinţa
istoriei.
Originea şi
apariţia statului nu pot fi studiate fără să se
pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe
baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor
instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză
retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea
poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual.
C. Metoda comparativă
Logica
defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte
constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene.
Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor
ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de
fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului
juridic.
Această
acţiune a determinat chiar în unele sisteme de
învăţământ juridic recunoaşterea
existenţei unei ramuri ştiinţifice – ştiinţa
dreptului comparat. Extinderea metodei dreptului comparat este
impusă azi în mod esenţial de sporirea fără precedent
a legăturilor statelor, de creşterea volumului contractelor economice
şi sociale, urmare a amplificării interdependenţelor în
planul dezvoltării economice şi culturale a ţărilor lumii.
Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în
prim plan necesitatea cunoaşterii diverselor sisteme naţionale de
drept.[7]
În forma sa
embrionară, concepţia asupra necesităţii dreptului comparat
apare la începutul sec. XX, când se avansează şi primele
teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. În
continuare, literatura juridică s-a îmbogăţit sensibil cu
lucrări ce au pus bazele nu numai, unei metode a dreptului comparat, ci
chiar a ştiinţei autonome a dreptului comparat.[8]
Ştiinţa
dreptului comparat a fixat deja anumite reguli, care prezintă utilizarea
metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli
asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific
indispensabil.
1. Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este
comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai
întâi, dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi
tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme istorice de drept diferite.
Dacă sistemele de drept din care fac parte instituţiile comparate
sunt – ideologic vorbind – antagoniste, este evident că procedeul
comparaţiei nu poate fi relevat decât sub aspectul stabilirii
diferenţelor.
Iată, spre
exemplu, dacă am dori să comparăm reglementarea instituţiei
proprietăţii în familia dreptului romano-germanic (din care
face parte sistemul nostru de drept) şi familia dreptului musulman, vom
utiliza analiza de contrast (comparaţie contrastantă).
Instituţiile fiind evident deosebite, nu va fi realizată o
juxtapunere a acestora, iar rezultatele vor fi prea puţin accentuate. Spre
exemplu, în dreptul musulman se afla teoria teocratică, potrivit
căreia întregul pământ aparţine lui Alah şi
trimisul său Mahomed. Proprietarul suprem al pământului islamic
este Califul – reprezentant şi continuator al profetului.[9]
Proprietatea este
permanentă, neexistând instituţia prescripţiei. Modurile
de dobândire a proprietăţii sunt, de asemenea deosebite,
deosebite de cele din dreptul romano-germanic. Diferenţele sensibile
există şi în legătură cu figura juridică a altor
instituţii. Spre exemplu, dreptul musulman reglementează întru-n
mod aparte instituţia căsătoriei. Dacă doctrina
consideră de origine divină, dreptul musulman o trece în
rândul tranzacţiilor civile (un contract făcut în vederea
“dreptului de a te bucura de o femeie”, drept recunoscut, evident, numai
bărbatului). Condiţiile de validitate ale contractului sunt:
·
Consimţământul
părinţilor;
·
Prezenţa a doi
martori;
·
Constituirea unei date (
zestre );
·
Absenţa oricărui
impediment ( dificultăţi ).
Logodna este un
uzaj constant, fiind un preludiu al căsătoriei, constând din
declaraţia pretendentului şi datinile privind încheierea
şi desfacerea căsătoriei.
Asemenea date, pe
care le furnizează studiul comparatist sunt de natură a aduce
informaţii preţioase în legătură cu reglementările
din sisteme de drept diferite, chiar dacă nu vor putea fi sesizate
similitudini sau juxtapuneri de reglementări între instituţia
din sistemul nostru legal şi cele din sistemul susnumit.
2. O altă regulă a metodei comparative obligă să se
considere termenii supuşi comparaţiei în conexiunile lor reale,
în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici,
necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la
cunoaşterea principiilor de drept şi regularităţiilor care
comanndă sistemele de drept comparate.
Luarea în
discuţie a principiilor – pe lângă compararea instituţiei
şi normelor – se impune pentru a mări potenţialul
ştiinţific al cercetării comparate şi pentru a preveni un
eventual fragmentarism empiric.
3. Trebuie
cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care oferă
imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi,
cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
“Comparatismul
care dovedeşte să stabilească acel comparandum, care este norma
aplicabilă în mod real, va trebui să ţină seama de
ierarhia acestor izvoare, de raporturile reale de forţă juridică
dintre ele, de modul în care se completează reciproc.”[10]
4.
În sfârşit, în aprecierea termenului de comparat
se ţine seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de
evoluţia acestuia în timp, în procesul aplicării normei.
În acest proces – şi mai ales când textul
supravieţuieşte unor perioade social istorice diferite, forma iniţială
a regulii de conduită poate evolua într-atât,
încât sensul normei apare complet diferit.
Comparatismul va
trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate,
să cerceteze starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.
Funcţiile
dreptului comparat nu pot fi disociate de funcţiile generale ale Teoriei
dreptului (cognitivă, critică, practic-aplicativă).
Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice
şi clasificărilor, în procesul de legiferare, metoda
comparativă are, de asemenea, o importanţă majoră, ea
furnizând informaţii preţioase legiuitorului, în
legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de
drept sau în documente juridice internaţionale.[11]
Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice naţionale se
desprind factorii se determină atât trăsăturile lor comune
cât şi cele specifice. Combătând în principiu
preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări
juridice dintr-o ţară la alta, ca şi considerarea unora drept
modele de urmat în alte ţări, metoda comparată arată
calea realistă de folosire a experienţei legislative şi
juridice, îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice din
diferite ţări ştiut fiindcă orice reglementare
juridică trebuie să izvorască şi să răspundă
în primul rând nevoilor naţionale, specificului şi
particularităţilor ţării respective, iar pentru
găsirea soluţiilor optime va studia, evident şi, experienţa
altor sisteme de drept.
Importanţa
deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei
ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul
comparat (ştiinţa dreptului comparat), de crearea în
numeroase ţări a unor catedre şi instituţii de drept
comparat, inclusiv a unor instituţii internaţionale cum este Academia
Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris.
D. Metoda sociologică[12]
Metoda
sociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase
pentru cunoaşterea realităţii juridice.
Existenţa
dreptului este intim legată de viaţa socială. S-ar putea spune
că această legătură se cristalizează în
raporturi mai directe decât celea ale moralei, spre exemplu, toate
fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale
sunt fenomene juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea
detaşată de cadrul social în schimb ea nu se sprijină pe
“agenţi”specializaţi spre a o apăra, iar exerciţiul
său poate fi la fel de bine individual, cât şi colectiv.
Dreptul,
dimpotrivă, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeauna
fondat pe recunoaşterea colectivă fără de care nu s-ar
putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora
şi pretenţiile altora. Cu alte cuvinte dreptul este social prin
vocaţie şi prin conţinut.
Juriştii au
privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru – legea ca pe o realitate cu o
incontestabilă încărcătură social-umană (“iubi
societas ibi jus” – spuneau romanii). Preocupări în direcţia
stabilirii legăturii dreptului cu mediul înconjurător
întâlnim din cele mai vechi timpuri. Şi Aristotel şi
Platon, Cicero, Hobbes, Hugo Groţius etc. Au fost preocupaţi de a
stabili o posibilă corespondenţă a legilor în lumea
înconjurătoare. Montesquieu concepea chiar “ spiritul legilor ”
în relaţiile dintre oameni şi dintre aceştea şi
mediul înconjurător, definind legile ca raporturi necesare
decurgând din natura lucrurilor.
Cu toate acestea,
nu se poate vorbi despre o metodă sociologică în studiul
dreptului de la începutul acestui secol. Sociologia ca atare,
îşi leagă începuturile de mijlocul secolului trecut. Ca
ştiinţă a societăţii, a formelor de
coexistenţă socială, sociologia debutează prin a afişa
serioase rezerve faţă de ştiinţa dreptului.
Întâlnirea
dintre sociologie şi drept s-a petrecut în condiţiile în
care, la o sută de ani de al apariţia, la 1804, a Codului civil
francez s-a constatat o anumită rămânere în urmă a
legilor faţă de evoluţia societăţii, o anumită
“întârziere culturală” a dreptului. Aceasta nu mai putea da întotdeauna
soluţii operative aspectelor noi pe care viaţa le ridica. Dreptul se
afla “în întârziere faţă de fapte”, el
începea să-şi dezvăluie limitele.
Se apelează
şi la sociologie, cercetându-se, dincolo de hotarele – sacre
până atunci – ale normei juridice, mediu social care
condiţionează dreptul. Sociologia aduce o viziune nouă asupra
dreptului – definindu-l ca un fapt social – şi încearcă să
resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra
societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională
de studiere a fenomenului social.[13]
Sociologii au
recunoscut în preocupările străvechi ale dreptului elemente
importante de sociologie juridică. Ei au constatat, astfel, că dintre
toate fenomenele sociale (spirituale, morale, religioase etc.) fenomenul
juridic se impune cu precădere ca fiind cel mai caracteristic din punct de
vedere social.
Făcând
eforturi pentru a ieşi din tiparele pozitivismului, ştiinţa
dreptului acordă la rându-i, o tot mai mare atenţie
cercetării legăturii dreptului cu mediul exterior.
Întrebările juriştilor bazate pe “quid juris” şi cele ale
sociologilor bazate pe “quid facti” încep să-şi
găsească temeiuri de apropiere.
Specialistul
în drept public, profesorul francez Maurice Haurion remarca faptul
că “ puţina sociologie te îndepărtează de drept, iar
multa sociologie te readuce la el”. În replică, sociologul francez –
jurist la origine – George Gurvitch completa (peste timp) “puţin drept te
îndepărtează de sociologie, iar mai mult drept te readuce la
ea”.
Cel care pune
bazele cercetării sociologice a dreptului este juristul german Eugen
Erlich prin lucrarea sa “ Bazele sociologiei dreptului ”, apărută
în 1913.
Erlich, adept al
“liberului drept” fundamentează necesitatea unei cercetări mai
cuprinzătoare a realităţii juridice, care nu se poate reduce la
stadiul normelor şi instituţiilor juridice, fiind necesare
cercetări în plan vertical, în adâncime pentru a se pune
în evidenţă “dreptul viu”.
În
continuare cercetarea sociologică juridică ia amploare, contribuind
la aceasta atât sociologi de renume cum ar fi: G.Trade, Max Weber, Georg
Simmel ş. a., cât şi jurişti bine cunoscuţi, spre
exemplu Rudolf Stammler, Renato Treves, Jean Carbonier etc.
Cercetările
sociologice juridice dau o perspectivă nouă studiului
realităţii juridice, ca realitate socială, verificând
modul în care societatea influenţează dreptul şi
suportă, la rându-i influenţa din partea acestuia. Acelaşi
obiect (dreptul) pe care ştiinţele juridice îl studiază
din interior, sociologia juridică a dreptului pune în lumină
faptul că între fenomenele sociale există unele care au un
caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdicţională,
activitatea administrativă, denumite uneori şi fenomene juridice
primare, întrucât trăsătura lor evident juridică le
face să se identifice cu dreptul în acelaşi timp
însă există şi fenomene juridice secundare, în care
elementul juridic este mai puţin evident – responsabilitatea socială,
statutul şi rolul individului etc., - deşi nu se poate afirma că
acest element lipseşte cu desăvârşire.[14]
Cercetarea
sociologică juridică îmbrăţişează
fără discriminări ambele forme de cuprindere a elementelor de
juridicitate în fenomenele vieţii sociale. Prin metode care-i
rămân specifice (observaţia, sondajul de opinie, ancheta
sociologică, chestionarul, interviul), sociologia juridică
îmbrăţişează următoarele domenii:
-
Domeniul creării
dreptului;
-
Domeniul cunoaşterii
legilor de către cetăţeni şi organele de stat;
-
Domeniul poziţiei
subiecţilor raporturilor sociale faţă de reglementările
juridice în vigoare;
-
Domeniul cercetării
cauzelor concrete ale încălcării dreptului;
-
Domeniul limitelor
reglementării juridice, al raportului dintre sfera reglementărilor
juridice şi extrajuridice, a formelor juridice şi metajuridice de
influenţare a conduitei cetăţeneşti.
Între temele de cercetare sociologică
juridică se întâlnesc:
-
Documentări
solicitate de organe cu competenţe normative;
-
Investigaţii cu
caracter de expertiză legală;
-
Cunoaşterea legii;
-
Investigaţii privind
desfăşurarea procesului de reintegrare socială a persoanelor ce
au comis fapte antisociale etc.
Cercetarea
sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi
utilizată de legiuitor pentru a-şi procura informaţii în
legătură cu măsura în care legea este respectată
şi în ce proporţie legea îşi găseşte
suport din partea sentimentului juridic comun.
Exemplu. Sunt bine
cunoscute rezultatele cercetărilor care au stat la baza unor măsuri
legislativ-statale, cum ar fi legislaţia şi vârsta adolescenţei,
conceptul de fapte antisocială, strategia activităţii de
cunoaştere a legilor etc. Iată spre exemplu, în problematica
autorităţii părinteşti, într-o anchetă
socio-juridică mai veche desfăşurată în SUA,
cercetătorii şi-au propus studierea următoarelor aspecte:
-
Coincidenţele şi
necoincidenţele între reglementarea autorităţii
părinteşti şi sentimentele juridice ale societăţii;
-
Unitatea sau diversitatea
acelor sentimente;
-
Analiza importanţei
unor factori de stratificare a opiniilor în această materie –
vârsta, veniturile, sexul, pregătirea etc., în ce
măsură rezultatele cercetării sociologice
condiţionează oportunitatea unor reglementări juridice.[15]
Rezultatele
cercetărilor au scos la iveală, că în numai cinci din
chestiunile studiate s-a observat o coincidenţă a
reglementărilor de drept cu sentimentele celor chestionaţi.
Întrebările puse au fost de tipul: părinţii au dreptul
să controleze salariile copiilor? Care, poate fi
vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei?
Ancheta a scos la
iveală, printre alte concluzii, o lacună a reglementării legale:
inexistenţa unor dispoziţii privitoare la vârsta
adolescenţei. Sociologia şi psihologia operează o
distincţie în evoluţia tânărului, vorbind de
adolescenţă ca perioadă imediat premergătoare celei de
maturitate psihică (chiar cuvântul vine de la adolesco – ere – a
creşte, a căpăta puteri, a se maturiza).
Adolescenţa
este stadiul începând cu procesul maturizării sexuale, şi
sfârşind odată cu apropierea maturităţii (biopsihice).[16]
În general perioada se situează între anii 12/13 – 18/19.
Deşi există în sociologie asemenea delimitări, dreptul nu
consideră vârsta respectivă ca o etapă deosebită
în dezvoltarea personalităţii şi nu i se acordă forma
unei categorii juridice separate ( e vorba, bineînţeles, de dreptul
SUA).
Această
anchetă a subliniat concluzii legate, între altele, şi de
necesitatea unor revederi ale legislaţiei, în diverse ramuri de
drept, care să pună în lumină asemenea diferenţieri.
Deci în
concluzie putem spune, că extinderea cercetării sociologice cu
metodele proprii inclusiv sondajul de opinie sau ancheta sociologică, nu
au lăsat pe dinafară nici aspectele juridice ale vieţii sociale.
Dimpotrivă ca urmare a extinderii lor s-a conturat sociologia
juridică ca disciplină de sinestătătoare,
născută din nevoie şi ca rezultat al analizei factorilor sociali
de condiţionare şi intercondiţionare ai dreptului. În
efortul de creare şi conturare cât mai precisă a acestei
discipline a fost creată o Asociaţie internaţională de
sociologie juridică, iar la unele Facultăţi de drept se
predau cursuri în această materie.
E. Metodele cantitative şi alte metode
Metodele cantitative, capătă în
ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea
ştiinţifică juridică, cu largi şi imediate
aplicaţii în practica dreptului. În general azi, teoria
juridică nu poate merge decât în strânsă
corelaţie cu nevoile practice ale creării şi aplicării
dreptului.
Ipotezele ştiinţifice se cer a fi verificate
în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic,
în ultimă corelaţie cu scenariile dezvoltării
economico-sociale. Descifrarea, explicarea, propunerea de decizii şi
prognoză se bazează pe aprecieri teoretice argumentate prin experienţă
dobândită din studiul cazurilor secundare. Există în
ţările occidentale chiar o ramură specializată – jurometria
– care pleacă de la procedeul cazuistic ca un mod de abordare orientat
spre cazul singular.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative
în cercetarea ştiinţifică juridică şi în
practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valenţe
acestei cercetări, în strânsă legătură cu
unităţile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei,
această folosire nu îngustează posibilităţile de
decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit
la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică
îmbunătăţeşte procesul decizional prin rapiditatea
efectuării diferitelor operaţiuni.
În ultimul timp, chiar în plan decizional
se poate vorbi de rolul ordinatorului – este vorba de deciziile cu caracter
“repetitiv” (mai ales în domeniul deciziei administrative) caracterizate
prin faptul că în conţinutul lor se face aplicarea
mecanică şi identică (pentru aceleaşi categorii de fapte) a
unor norme juridice la situaţii reductibile în formule matematice
finale.[17]
Pe plan mondial cercetările de informatică
juridică au fost orientate în următoarele direcţii:
-
Elaborarea şi
sistematizarea legislaţiei;
-
Evidenţa
legislativă;
-
Evidenţa deciziilor
de practică judecătorească (a precedentelor
judecătoreşti);
-
Stocarea şi
sistematizarea informaţiei juridice;
-
Evidenţe
criminologice etc.
În planul evidenţei legislative
calculatorul, în baza programelor informatice oferă datele necesare
în vederea aprecierii exacte a corelaţiilor dintre
reglementări, realizând recesământul normelor ce pot
intra în conflict.
Consiliul Europei (prin Direcţia Afacerilor
juridice) şi Comisia Pieţei Comune (prin Serviciul Juridic)
desfăşoară în mod coordonat eforturi pentru unificarea
cercetărilor privind perspectivele legislaţiei comunitare.
Încă din anul 1969, comitetul
miniştrilor din Consiliul Europei a creat un organ de experţi pentru
armonizarea modalităţilor implementării informaţiei
juridice în calculator în domeniul privind tratatele
internaţionale, reglementări interne şi date de statistică
juridică.
Este în afara discuţiei faptul că,
în condiţiile tehnice actuale nu se pune problema utilizării
calculatorului pentru a înlocui judecătorul în
pronunţarea unei soluţii în procesul judiciar.
Hotărârea judecătorească nu
înseamnă aplicarea pur mecanică a legii la o cauză
determinată. Aşa cum nu există două frunze absolut
identice, doi fulgi de nea la fel, tot astfel nu putem să
întâlnim două speţe, două cazuri de viaţă,
identice, chiar dacă în elementele lor generale, speţele ce se
deduc în faţa completului de judecată pot prezenta (şi
prezintă) multe aspecte comune. Instanţa trebuie, pentru acest motiv,
să facă o evaluare a fiecărei speţe sub cele mai variate
aspecte, cu grijă de nuanţe şi de individualizare a
trăsăturilor ce sunt impuse de circumstanţele fiecărei
cauze şi de particularităţile fiecărui participant
(reclamant, pârât, inculpat, parte civilă, parte
responsabilă etc.) la procesul judiciar. Aceasta nu înseamnă
că ordinatorul nu-şi află locul pe masa judecătorului.
Dimpotrivă, aşa cum demonstrează situaţia organizării
instanţelor din ţările dezvoltate pe masa fiecărui
judecător se află un terminal de la care se poate obţine
într-un termen record o cantitate de informaţie legislativă de
doctrină şi de practică, care scuteşte eforturi
considerabile, aduce plusul de exactitate, de siguranţă şi
accelerează considerabil rezultatul (stabilirea şi motivarea
soluţiei).
În general, metodele cantitative aplicate
în drept din care am amintit doar câteva – au meritul incontestabil
de a contribui efectiv la perfecţionarea reglementărilor juridice, la
sporirea eficienţei lor sociale, precum şi la
îmbunătăţirea activităţii practice de realizare
a dreptului. De aceea orice rezervă, orice prejudecată cu privire la
utilitatea acestor metode trebuie statornic înlăturate.[18]
Dintre alte metode este de reţinut
importanţa folosirii metodei statistice, utilă atât pentru
procesul de elaborare a dreptului cât şi pentru cel de aplicare. De
altfel, statistica judiciară s-a conturat ca un domeniu distinct al
statisticii.
Cât priveşte metoda experimentală –
proprie ştiinţelor naturii, menţionăm că în
domeniul dreptului uneori în domeniul reglementării cu caracter
economic, când punându-se problema unei transformări de
ansamblu, la scara naţională, s-a recurs în prealabil la
verificarea noilor măsuri la scară redusă, în câteva
unităţi.
Concluzii
Pornind de la
legătura indisolubilă între drept şi stat, ceea ce face ca
oamenii de ştiinţă, specialişti în teoria dreptului,
să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au apărut lucrări
teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare dedicate studierii
comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină
distinctă de teoria generală a statului şi dreptului.
În principiu,
ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral
fără studierea statului, în aşa măsură cele
două fenomene – statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De
aceea unele concepte, noţiuni, categorii legate de stat se analizează
în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului şi statului.
În orice caz, teoria generală a dreptului şi statului nu poate
evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul,
fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios închegată
şi bine conturată asupra dreptului.
Revenind la
cercetarea şi definiţia obiectului teoriei generale a dreptului
şi statului este de reţinut că ea studiază dreptul şi
statul în ansamblu în generalitatea şi integritatea sa,
ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiţia
dreptului şi statului, celelalte concepte, categorii caracteristice
dreptului, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt,
bunăoară, categoriile de normă juridică izvor de drept,
sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept
subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale,
valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu, principiile
legalităţii, supremaţiei legii, prezumţiei de
cunoaştere a legii (nimeni nu se poate scuza de necunoaşterea legii)
ş.a. Teoria generală a dreptului şi statului studiază, de
asemenea, metodologia de cercetare, folosită de ştiinţa
dreptului.
Ca disciplină
de învăţământ teoria generală a dreptului
şi statului are şi un caracter de introducere în studiul
materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină
conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată
în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după
însuşirea majorităţii materiilor.
Metodologia juridică poate să apară ca
o ştiinţă despre ştiinţa dreptului care dezvăluie
aspecte din cele mai importante şi pasionante cum ar fi: modul cum
lucrează omul de ştiinţă, dar şi artizanul dreptului,
regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.
Ca şi în orice domeniu, cercetarea
ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei
metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora
are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa
În
legătură cu acest fapt menţionăm extinderea
cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evidentă şi a unor
metode complexe. Ştiinţele juridice nu au fost nici ele scutite de
această orientare, deşi din păcate, în acest domeniu s-a
făcut destul de puţin pentru cercetarea teoretică a noilor
metodologii şi, ca o consecinţă firească a acestei
stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a
înregistrat progresele necesare.
O bună cunoaştere, explicare şi
interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie
corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o
înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii
sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului
şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Referindu-ne la principalele
metode ale cercetării juridice menţionăm în primul
rând metoda logică.
În cercetarea dreptului, a
fenomenului juridic atât de complex, Teoria dreptului, toate
ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, raţionamentele
logice. Făcând abstracţie de ceea ce nu este esenţial,
întâmplător în existenţa dreptului, teoria
caută să dezvăluie, folosindu-se de metoda logică, ceea ce
este esenţial, caracteristic, pentru drept. De importanţa
aplicării Logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte
însăşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte logica
juridică.
În
legătură cu metoda istorică arătăm că potrivit
acestei metode ştiinţele juridice cercetează dreptul în
perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelor
orânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şi
funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate
o societate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă
pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării
respective.
Apelând la
istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra
ascendenţa. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă
istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa
dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia,
configuraţia, funcţiile etc.
O altă
metodă, ce poate fi amintită în cadrul aceluiaşi capitol,
este metoda comparată. Compararea sistemelor de drept ale diverselor
state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor
acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de
studiere a fenomenului juridic.
Comparaţia
ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi
clasificărilor, în procesul de legiferare. Metoda comparativă
are, de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând
informaţii preţioase legiuitorului, în legătură cu
reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în
documente juridice internaţionale. Prin studiul comparat al diferitelor
instituţii juridice naţionale se desprind factorii se determină
atât trăsăturile lor comune cât şi cele specifice
Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de
crearea unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice dreptul
comparat.
Metoda
sociologică, reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase
pentru cunoaşterea realităţii juridice.
Sociologia aduce o
viziune nouă asupra dreptului – definindu-l ca un fapt social – şi
încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi
influenţei dreptului asupra societăţii, oferind ştiinţelor
juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului social.
Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi
utilizată de legiuitor pentru a-şi procura informaţii în legătură
cu măsura în care legea este respectată şi în ce
proporţie legea îşi găseşte suport din partea
sentimentului juridic comun.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative
în cercetarea ştiinţifică juridică şi în
practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valenţe
acestei cercetări, în strânsă legătură cu
unităţile practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei,
această folosire nu îngustează posibilităţile de
decizie, ci dimpotrivă le optimizează. Timpul economisit este folosit
la fundamentarea temeinică a deciziei. Informatica juridică
îmbunătăţeşte procesul decizional prin rapiditatea
efectuării diferitelor operaţiuni.
Ca o concluzie, după prezentarea succintă a
metodelor de cercetare, se impune constatarea că ele nu trebuie
înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa
complementaritatea lor. Folosindu-le astfel, cercetarea
ştiinţifică juridică, atât cea fundamentală,
preponderent teoretică, cât şi cea aplicativă are
garanţia obţinerii unor rezultate valoroase şi utile.
Bibliografie
N. Popa.
Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
G.Vrabie, S. Popescu. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1993.
I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi
dreptului. Bucureşti, 1983.
A. Gulipe. C voprosu o formirovanii metodologhii pravovoi
nauchi. Sovetscoe gosudarstvo i pravo. 1991, Nr. 4.
V. Cozlov. Problemî predmeta i metodologhia obşcei
teorii prava. Leningrad, 1989
D. Ciobanu. Introducere în studiul dreptului.
Bucureşti, 1993.
I. Humă. Introducere în studiul dreptului. Iaşi,
1993
Teoria generală a dreptului. (curs de
lecţii). N. Novgorod, 1993.
L. Mamut. Nauca o gosudarstve i prave: neobhodimosti
radicalinogo obnovlenia.// Filosofschie nauchi. 1989, Nr. 11
Planul lucrării
Introducere
Obiectul de studiu
Metodele cercetării ştiinţifice
a fenomenului juridic
Consideraţii
generale
Noţiunea metodologiei juridice
Metodologia cercetării
ştiinţifice juridice
Metoda
logică
Metoda
istorică
Metoda
comparativă
Metoda
cantitativă şi alte metode
Concluzii
Bibliografie
1
I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi
dreptului. Bucureşti, 1983, p. 8
2
M. Djuvara. Teoria generală a dreptului (enciclopedie
juridică). Editura All, 1995
3
I. Ceterchi, M. Luburici. Teoria generală a statului şi
dreptului. Bucureşti, 1967.
4
I. Ceterchi, I. Craiovan. Op. citată, p. 10
5
I. Ceterchi, I. Craiovan. Op. citată, p. 12.
[1]
N. Popa. Lucr. citată, p 14
[2]
S. Popescu, D. Iliescu. Probleme actuale ale metodologiei
juridice. Bucureşti, 1979.
[3] N. Popa, lucr. citată, p. 15
[4]
N. Popa, lucr. citată, p. 15
[5]
I. Ceterchi, I. Craiovan, lucr. citată, p. 15
[6]
N. Popa, lucr. citată, p.21.
[7]
N. Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992,
p. 19
[8]
R. David. Pravovîie sistemî sovremennosti. Moscova,
1988,
[9]
V. Zlătescu, I. Zlătescu. Regulile metodei comparative
în studiul dreptului. Studii de drept românesc. 1, 1989.
[10]
V. Zlătescu, I. Zlătescu. Lucr. citată, p. 340.
[11]
N. Popa. Lucr. citată, p. 20
[12]
N. Popa . teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
[13]
N. Popa. Lucr. citată, p. 22
[14]
N. Popa. Lucr. citată, p. 24
[15]
N. Popa. Lucr. citată, p. 25
[16]
A. Roth. Individ şi societate. Bucureşti, 1986.
[17]
V. Hanga. Calculatorul în ajutorul deciziei. Studii de
cercetări juridice, Nr.1, 1989
[18]
N. Popa. Lucr. citată, p. 27